Un lucru înfiorător, cumplit, tenebros în o parte din biserica şi societatea noastră, reminiscenţe ale unui ortodoxism african, ori, mai clar, a masoneriei infiltrate, sau poate a unui iudaism mascat, tema sacrificiului e prezentă ca un lucru normal pentru mulţi chiar dintre oamenii care merg la biserică. Ideea de construcţie nerealizabilă fără sacrificiu ne duce nu doar la Meşterul Manole, ci în spatele istoriei, cu câţiva mii de ani în urmă.
Lucrurile s-au spus însă de pe vreme lui David, iată ce scrie în cunoscutul psalm 50: „Că de-ai fi voit jertfă ţi-aş fi dat, arderile de tot nu le vei binevoi, jertfa Lui Dumnezeu, duhul umilit, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.” Cum de nu se vorbeşte despre asta e greu de explicat, cert e că în adevărata biserică a lui Hristos, unde Hristos ştim sigur că e ortodox, tema sacrificiului, sacrificiul ca fundament al unei construcţii de orice fel, nu are ce căuta. O societate profund ortodoxă, cum ar trebui să fie cea românească, nu ar avea motive sa funcţioneze pe astfel de considerente. Greu de imaginat, dar adevărat: în România oamenii nu prea mor, oamenii sunt omorâţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu